walls – le mura – ziduri

Trilingual text

In the gangway by my place
girls with tattoos, military boots and studded belts are reading Kant and leave lipstick stains on the moldy walls of the building
the last Darwinists live in my building, unaware that they exist, they drink vodka and light beer
throw their eyes on the walls hoping that they’ll come back as doves, Noah’s brand
my neighborhood smells pestilential of philosophy, metaphysics and cheap detergent
with a strong quantic accent
God’s particle seems lost here
street kids and petty vendors with empty bags keep looking for it
cars’ engines are stalling
they don’t dare enter the darkness lit street
phosphorous dreams of course, emigrate beyond walls..
in my town there are only walls
brick people. Mortar people. Nail people and cockeyed nails in the impeccable walls
the young people are the ones bearing the burden, the concrete bends their spines, necks, knees
through fingers extended ridiculously, leak copied course pages
from the faculty that doesn’t exist, life is their only avenue left
and the school and the street, their only life left
and they have a lot of answers but nobody is asking them anything
the impertinent walls are growing, the sky is made of concrete, steel, glass, it expands confused
Kant runs with the last wonder-rain down the drains under the walls –
All that I gave as being rightfully mine, was, was, was my youth, bricked-in nowadays neither here, nor there

nel corridoio della mia palazzina
ragazze con tatuaggi, stivali militari e cinture borchiate, stanno leggendo Kant e lasciano macchie di rossetto sulle mura ammuffite del palazzo
Gli ultimi darwinisti vivono nel mio palazzo, senza sapere che lo sono, bevono vodka e birra leggera
Gettano lo sguardo oltre le mura sperando che torneranno come colombe, marchio Noè
Il mio quartiere è un odore pestilenziale della filosofia, metafisica e detergente economico
con un forte accento quantico
Particella di Dio sembra smarrita qui
i senza tetto e le casalinghe con dei sacchetti vuoti, continuano a cercarla
i motori delle vetture si fermano,
non osano entrare nella strada illuminata d’oscurità
sogni fosforescenti emigrando ovviamente,  oltre le mura…
Nella mia città ci sono solo muri
Persone mattoni. Persone di mortaio. Persone chiodi e noci impeccabili nei muri
I giovani portano il peso, il cemento li sta piegando la colonna vertebrale, il collo, le ginocchia,
tra le dita allungate assurdamente, rivolo di fogli copiati dai corsi
dalla facoltà che non esiste, la vita è la loro unica strada
e la scuola è la strada, le rimane l’unica vita
e hanno un sacco di risposte, ma nessuno li chiede nulla
Le mura impertinenti sono in crescita, il cielo è fatto di cemento, acciaio, vetro, si espande confuso
Kant si scioglie come l’ultima pioggia-meraviglia lungo la fogna, sotto le mura –
Tutto ciò che ho dato com’essere mio di diritto, era, era, era… la mia giovinezza,
catturata oggi storta tra le mura

În gang la mine
fete tatuate, cu bocanci şi curele ţintuite citesc Kant şi lasă
pete de ruj pe zidurile mucegăite
În blocul meu stau ultimii darwinişti, inconştienţi că sunt, beau votcă şi bere light
îşi aruncă ochii peste ziduri sperând să li se întoarcă în chip de porumbei marca Noe
În cartierul meu miroase pestilenţios a filozofie, metafizică şi detergent ieftin
cu puternic accent cuantic
particula lui dumnezeu zace rătăcită aici
o tot caută boschetarii şi precupeţe cu sacoşele goale
maşinilor li se opresc motoarele
nu se-ncumetă să intre pe străzile luminate de întuneric
visuri fosforescente emigrând desigur, dincolo de ziduri.
În oraşul meu sunt doar ziduri
Oameni cărămizi. Oameni mortar. Oameni cuie şi nuci în pereţii impecabili
Tinerii sunt cei care suportă greul, betonul le îndoaie şira, gâtul, genunchii
printre degetele absurd de alungite se preling foi copiate din cursuri
la facultatea care nu există, viaţa le rămâne unica stradă
şi şcoală şi strada le rămâne unica viaţă
şi au o grămadă de răspunsuri dar nimeni nu-i întreabă nimic
zidurile impertinente cresc, cerul este din asfalt, oţel, sticlă, se extinde năuc
Se scurge Kant cu ultima ploaie-mirare spre canalizări, sub ziduri – Tot ce-am dat
ca fiind drept al meu era, era, era tinereţea, zidită astăzi şui