„I can’t breathe” (George Floyd)
the sun makes us leave on the asphalt
same colors of the shade
shades of gray like brain matter
which is actually in various colors, from white, to pink, to bluish
and it urges us to love each other beyond reason, even in discord
yet, you
because you have a knee determined by who knows what law
stronger than my neck slumped too close to a wheel
you press
press again
you press, even if I barely whisper a moan
not to make me die so senselessly
even the asphalt scolded you asking
for a last sign of humanity
but you pressed forward, pressed until
your skin color seemed black enough to you
to pack your hate and take it away with you exorcise it satisfied with the price
of my life
you never realized for even a moment and yoy still don’t,
you didn’t breathe twice, when my air, now
was not assigned to you as a trophy
.
from here, where I am now, I wish for you that you can to always breathe
that can to warm up in the sun’s rays
and to perceive the black color as being
your salvation
because for me it was considered a disgrace and
a fault
.
tomorrow the sun will rise again
millions of brothers of mine will have a transparent heart
a mirror in which even the different color will be
a good opportunity for u slove each other
and for this
right now you
you are forgiven
“non posso respirare” (George Floyd)
il sole ci fa lasciare sull’asfalto
gli stessi colori nell’ombra
sfumature di grigio come la materia cerebrale
che in realtà è in vari colori, dal bianco, al rosa, all’azzurrino
e spinge ad amarci oltre la ragione, anche nella discordia
eppure, tu
perché hai un ginocchio mosso da chissà quale legge
più forte del mio collo prostrato vicino a una ruota
tu premi
premi ancora
tu premi, anche se a malapena sussurro un gemito
di non farmi morire così stupidamente e
anche l’asfalto ti rimprovera chiedendoti
un ultimo segno di umanità
ma tu premi avanti, premi fino a che
il colore della pelle ti è sembrato abbastanza nero
per imballare il tuo odio e portartelo via sodisfatto del prezzo
della mia vita
non hai mai realizzato nemmeno
quando tutto si è compiuto,
che non respiravi doppio che l’aria, a me ormai inutile
non era stata assegnata a te come trofeo.
da qui, dove sono ora, ti auguro che
tu possa respirare sempre
che possa scaldarti nei raggi del sole
e di comprendere come il color nero
possa diventare la tua salvezza
perché per me è stato considerato una disgrazia e
una colpa
domani il sole sorgerà di nuovo
milioni di miei fratelli avranno un cuore trasparente
uno specchio in cui anche il colore diverso sarà
una buona occasione per amarci
e per questo
proprio ora tu
sei perdonato
„Nu pot respira” (George Floyd)
soarele face să lăsăm pe asfalt
aceleași culori ale umbrei
nuanțe de gri ca materia cerebrală
care în realitate este în diverse culori, de la alb, la roz, la albastrui
și ne îndeamnă să ne iubim dincolo de rațiune, chiar și în discordie
și totusi, tu
pentru că ai un genunchi determinat de cine știe ce lege
mai puternic decât gâtul meu trântit prea aproape de o roată
apesi
apeși încă
apeși, chiar dacă abia șoptesc gemând
să nu mă faci să mor atât de prostește
chiar și asfaltul te-a mustrat cerându-ți
un ultim semn de umanitate
dar ai apăsat înainte, ai apăsat până ce
culoarea pielii mele ți s-a părut destul de neagră
să-ți împacheteze ura și să ți-o exorcizeze satisfăcut de prețul
vieții mele
nu ți-ai dat seama nicio clipă, și nici acum
că nu ai respirat dublu, după ce aerul, devenindu-mi inutil,
nu ți-a fost acordat ca trofeu
aici, unde mă aflu acum, sper
ca tu să poți respira mereu
să te poți încălzi în razele soarelui
și să percepi culoarea neagră ca fiind
mântuirea ta
pentru că pentru mine a fost considerată ca o dizgrație și
o vină
mâine, soarele va răsări iarăși
milioane de frați ai mei vor avea transparentă inima
o oglindă în care chiar și culoarea diferită va fi o bună ocazie de a ne iubi
și pentru asta
chiar de pe acum tu
ești iertat
valeriu dg barbu 