Waiting for the rain – Aspettando la pioggia – Așteptând ploaia (a true story – una storia vera)

trilingual post, bad translations by me

In early spring I was looking for a job. I headed to an interview for a possible job on viaTuscolana in Rome and, of course, I dressed appropriately, and did not seem that I was poor, without a penny in his pockets.
In the street, a young african sang a ballad and was trying to sell small artisan objects. Arrived near me, he stopped me, jovial, to offer me a strange statue. I told her that I do not have a penny, trying to be at least listless, if I was not capable of a broad smile as his.
He grabbed my hand and told me not to worry about money, because money is like clouds bring rain or slip promptly to rain elsewhere … and gave me a small wooden elephant. He said he will bring good luck. He went on the chimney on the road, resuming his ballad, greeting passers-by and showing them his goods.
Embarrassed, not from street vendor, nor from his joy of living, but rather from the contrary states that I Invaded. I quickened my pace toward where… I was waited for the interview.
After half an hour I was out with a signed contract preform, finally, I had a job, even if temporarily, full of adventures and that you went with the clouds, after just four months…
.
I often returns in the soul the smile of that young man and every time when my eyes meet the elephant on his desk, I relearn the brief exercise of joy, survival and generosity…
Opening the window, before I wrote this lines, I watched a handful of clouds that ooze the sky toward via Tuscolana. Tomorrow I have another colloquium, in another part of the town

All’inizio della primavera stavo cercando un lavoro. Mi dirigevo verso un colloquio per un possibile job, sulla viaTuscolana a Roma e, certamente, vestito adeguato, non sembravo di essere al verde, senza una lira nelle tasche.
In strada, un giovane africano, allegro, cantava una ballata e cercava di vendere piccoli oggetti d’artigianato. Arrivati vicini, lui mi fermò, gioviale, mi offri una strana statua. Ho detto che non ho un centesimo, cercando d’essere al minimo sereno, se non ero capace di un largo sorriso come il suo.
Ha afferrato la mia mano dicendomi di non preoccuparmi per i soldi, perché i soldi sono come le nuvole, portano la pioggia o scivolano tempestivamente a piovere altrove… e mi regalò un piccolo elefante di legno. Disse che porterà buona fortuna. Ha continuato il camino sulla strada, riprendendo la sua ballata, salutando i passanti e mostrandoli le sue merci.
Imbarazzato, no da quel venditore di strada, né dalla sua gioia di vivere, ma piuttosto per gli stati d’animo contrari che mi ha invaso. Affrettai il passo verso dove ero aspettato per il colloquio.
Dopo mezz’ora uscivo fuori con una proforma di contratto firmato, finalmente avevo un lavoro, anche se temporaneamente, pieno d’avventure e che, si è andato con le nuvole, dopo soli quattro mesi…
.
Mi ritorna spesso nell’anima il sorriso di quel giovane, e ogni volta quando i miei occhi incontrano l’elefantino sulla scrivania, imparo di nuovo quel breve esercizio di gioia, sopravvivenza e la generosità…
Aprendo la finestra poco prima di scrivere queste righe, guardavo le nuvole che trasudavano il cielo verso la vita Tuscolana. Domani ho un altro colloquio, in un’altra parte della città

La începutul primăverii îmi căutam un serviciu. Mă îndreptam spre un colocviu pentru un posibil post de muncă, spre via Tuscolana din Roma și, desigur, îmbrăcat corespunzător nu părea că sunt lefter.
Pe stradă un tânăr african cânta vesel o baladă și se străduia să vândă obiecte artizanale africane. Ajuns în dreptul meu mă opri și jovial îmi oferi o statuetă ciudată. I-am spus că nu am un cent în buzunare silindu-mă să fiu cel puțin senin, nereușind să arborez un surâs larg precum al lui.
Mi-a prins mâna și mi-a spus să nu-mi pese, banii sunt precum norii, aduc ploaia sau trec iute mai departe să plouă altundeva… și mi-a pus în palmă un elefănțel minuscul din lemn lăcuit. Cică o să-mi poarte noroc. A plecat mai departe reluându-și balada, salutând trecătorii și expunându-le marfa lui.
Stânjenit nu de vânzătorul ambulant, nici de bucuria lui de a trăi, ci mai de grabă de stările contrarii ce mă năpădise, grăbisem pasul spre sediul firmei unde eram așteptat pentru interviu.
După o jumătate de oră ieșisem cu o preformă de contract semnat, aveam finalmente un job, chiar dacă numai temporar, plin de peripeții și dus împreună cu norii după doar patru luni…
.
Îmi revine în suflet deseori surâsul acelui tânăr și când ochii mi se opresc pe elefănțelul de pe masa mea de scris reînvăț acel scurt exercițiu de bucurie, supraviețuire și generozitate…
Deschizând fereastra înainte să mă aștern la scris acestea, urmăream un mănunchi de nori care se prelingeau pe cer spre via Tuscolana. Mâine am un alt colocviu, în altă parte a orașului

first photo by me, the others by internet