A Century without poetry – 2/ Un Secolo senza poesia – Secol fără poezie

Trilingual text

Image

The writer or reader, each one of them may find himself or not in tune with traditional moral values. Both of them might be a partisan of a literary current so called homologated, one through his work, the other through his reading preferences. The diseases of the society: hypocrisy, self-importance, the cult for celebrity, self-seeking, betrayal, self-righteousness, vanity and the vulgarity replacing the popular style, the moral crisis in a word, is always reflected in art. For over a decade now, we’ve been faced with an industrial literature. The need to have as many readers as possible, forces the writer to get down to the street, borrowing its language… Avoiding the infiltration of commonly used daily language into poetry is a goal few of the contemporary writers follow (I have the intention, I just don’t act on it). Epicising the nowadays lyricism risks (be it through the need for realism, be it in turning daily happenings into poetry, with the intention of beautifying the bitterness of the present) allowing the descend of poetry from its aesthetical, rhetorical, elitist forms into the street language packed with elements of jargon, plastic expressions and often times with… what we call the wooden language, defending form without content. The mirroring of facts with their afflictions and all, stripped of poetry through images and states rendered trivial through their permanence and generality, invites x-raying and writing the chronicle of a common nothing. Thus the nothing acquires more or less false auras. The poetry, through definition, is a superior form of expression, superior especially through the profound message, but also through the figures of speech employed: metaphors, literary style, elevation of feelings, sublimation, abstracting and spiritual screening. The commercial language that has been dominating the world since the Stone Age, forcing the education on a path paved with standards imposed by the material, distances us from the spiritual, forcing us to perceive feelings, sensations, aspirations as…. merchandise. An obligation (when we decide that a work is genuine) is to underline the metaphors and the absolutely genuine literary manners, original and unique that send a message with a spiritual purpose that emanates from the artistic breath. I am stating this with the conviction that the spiritual state of mind determines any intervention towards the sluggishness of the materiality of the world… the matter doesn’t create a spirit. A noble feeling, a positive thought, a need to essentialize everything that is good and of value, is felt instantly in a world divided, fragmented, torn, that oozes like an open wound. Like the smile of a child in the middle of funeral rites, a smile that brings hope in moments of collective depression, this is how poetry impacts the quotidian turned upside down by the God of Money and by the natural common trifle of showing ourselves richer and better situated than we really are. The evolution of poetry reflects progressively the social plan (as I was mentioning above). It expresses the individual need to belong or the denial of society and the refuse to consider ourselves a part of a community with shrinking and false standards. The social tension influences the art. The artist though, chooses: either to bring hope, unveiling social or individual futurist visions with the risk of seeming either crazy or happy, in both cases compromised; or to become a chronicler of the common venom anchored in facts towards which the vast majority feels disgust, dislike… “countless”!…

Image

Scrittore o lettore, ognuno di loro può trovarsi, o no, in sintonia con i valori morali tradizionali. Ciascuno di loro potrebbe essere un partigiano di un corrente letterario cosiddetto omologato, uno attraverso il suo lavoro, l’altro attraverso le loro preferenze di lettura.
Le malattie della società: l’ipocrisia, la presunzione, il culto per la celebrità, la ricerca di sé altrove che in sé, il tradimento, la vanità e la volgarità sostituendo lo stile popolare, la crisi morale in una parola, è sempre riflessa nell’arte. Per oltre un decennio, siamo stati di fronte ad una letteratura industriale. La necessità di avere il maggior numero possibile di lettori, costringe lo scrittore a scendere in strada, prendendo in prestito la sua lingua …
Evitare l’infiltrazione del linguaggio d’uso comune, quotidiano, in poesia è un obiettivo per alcuni degli scrittori contemporanei che seguono (io ho solo intenzione, non il fatto!).
Le tendenze di dare carattere epico al lirismo nel giorno d’oggi (sia attraverso l’esigenza di realismo, sia nel trasformare avvenimenti quotidiani in poesia, con l’intento di abbellire l’amarezza del presente) permettono la discesa della poesia dalle sue estetiche retoriche, forme, elitarismo, in strada, con la sua lingua carica d’elementi di gergo, le espressioni plastiche e spesso con … quello che spesso chiamiamo „la lingua di legno”, uscendo fuori nelle opere una forma senza contenuto. Il rispecchiare dei fatti con le loro afflizioni, spogliato della poesia attraverso immagini e stati resi banali attraverso la loro permanenza e generalità, ci fanno risultare solo una radiografia e scrivere la cronaca di „un nulla” comune. Così il nulla acquista più o meno falsi aure.
La poesia, per definizione, è una forma superiore d’espressione, superiore soprattutto attraverso il messaggio profondo, ma anche attraverso le figure retoriche impiegate: metafore, stile letterario, elevazione di sentimenti, sublimazione, astraendo e aspirazioni spirituali. Il linguaggio commerciale che ha dominato il mondo fin dall’età della pietra, costringendo la formazione su un sentiero lastricato con gli standard imposti dalla materialità, ci allontana dallo spirituale, che ci costringe a percepire sentimenti, sensazioni, aspirazioni come … merce.
Un obbligo (quando decidiamo che un’opera letteraria è autentica) è quello di porre l’accento sulle metafore assolutamente genuini, originali e unici che inviano un messaggio con uno scopo spirituale che emana dal respiro artistico. Io affermo questo con la convinzione che lo stato spirituale della mente determina alcun intervento verso l’inerzia della materialità, la materia non crea lo spirito. Un sentimento nobile, un pensiero positivo, un bisogno di essenzializzare tutto ciò che è buono e di valore, si fa sentire immediatamente in un mondo diviso, frammentato, lacerato, che trasuda come una ferita aperta.
Come il sorriso di un bambino nell’atmosfera di riti funebri, un sorriso che porta la speranza nei momenti di depressione collettiva, così arriva la poesia in una quotidianità sconvolta dal Dio Denaro e dalla naturale sciocchezza comune di mostrare noi stessi più ricchi e meglio situati di quello che realmente lo siamo. L’evoluzione della poesia riflette progressivamente il piano sociale (come accennavo sopra). Esso esprime il bisogno individuale di appartenere, o la negazione, della società e il rifiuto di considerare noi stessi una parte di una comunità con la contrazione e regole false. La tensione sociale influenza l’arte.
L’artista, però, sceglie: o per portare la speranza, svelando visioni futuriste sociali o individuali, (con il rischio di sembrare pazzo o felice, in entrambi i casi biasimato), o per diventare un cronista del veleno comune ancorato nei fatti verso il quale la stragrande maggioranza sente disgusto, avversioni … “innumerevoli”!…

Image

Scriitor sau cititor, oricare dintre ei se recunosc sau nu în valorile tradiţionale ale moralei. Şi unul şi celălalt poate fi înregimentat în curente literare aşa-zise omologate, unul prin producţia sa, celălalt prin preferinţe.
Bolile societăţii: ipocrizia, cinevaismul, celebrismul, arivismul, trădarea, fariseismul, superficialitatea, vulgarul înlocuind popularul, criza morală, într-un cuvânt se reflectă dintotdeauna în artă.
De peste un deceniu cel puţin, se poate vorbi de un soi de literatură industrială. Nevoia de a avea cât mai mulţi cititori îndeamnă scriitorul să coboare în stradă împrumutându-i limbajul…
Evitarea pătrunderii limbii comune, cotidiene, în poezie măcar – iată un ţel urmat de puţini dintre cei care scriu, (eu am doar intenţia, nu şi fapta!)
Epicizarea lirismului actual riscă (fie prin nevoia de realism, fie de poetizare a stărilor de fapt cotidiene, ca intenţie de înfrumuseţare a amarului prezentului), să permită coborârea poeziei de la formele ei estetice, retorice, elitiste, spre limbajul stradal înţesat cu jargoane, cu expresii plastice, adesea cu… ceea ce numim limba de lemn, apărând forme fără conţinut.
Oglindirea realităţilor cu bolile lor cu tot, depoetizate în imagini şi stări banalizate prin permanenţa şi generalitatea lor, ne îndreaptă spre radiografiere şi cronicism al nimicului comun.
Nimicul căpătând astfel aure mai mult sau mai puţin false.
Poezia, prin definiţie este o formă superioară de exprimare, superioară prin mesajul profund mai ales, cât şi prin figurile de stil, metaforele, manierele literare folosite, elevarea trăirilor, sublimare, abstractizare şi filtrare spiritualizată.
Limbajul comercial, care de la neolitic până astăzi stăpâneşte lumea şi obligă educaţia să ia un canal strict pe norme impuse materialist, ne îndepărtează de spiritual, ne forţează să percepem sentimentele, senzaţiile, aspiraţiile …ca pe o marfă.
O obligaţie (atunci când socotim un text ca fiind autentic) este de a sublinia metaforele şi manierele literare absolut autentice, originale, unice, care transmit un mesaj cu scop spiritual, care emană din respiraţie artistică – zic astfel fiind convins că zona spirituală determină orice intervenţie asupra inerţiei materialităţii… materia nu creează spirit.
Un sentiment înălţător, un gând pozitiv, o nevoie de esenţializare a tot ce este bun şi de valoare, se face simţit spontan într-o lume fragmentată, frământată, ce musteşte ca o rană vie.
Ca un surâs de copil în toiul unor funeralii, ce ne aduce speranţa în momentele de depresie colectivă, aşa vine poezia în cotidianul răvăşit de Zeul Ban şi de firescul moft comun de a părea mai bogaţi şi situaţi mai sus decât suntem realmente.
Progresiv, evoluţia poeziei reflectă planul social (cum spuneam mai sus) exprimă nevoia individuală de apartenenţă la societate sau negarea acesteia şi refuzul de a ne considera parte a unei societăţi ale cărei norme sunt false şi în regres.
Tensiunea socială înfluenţează arta. Artistul însă alege: ori aduce speranţă, întrevăzând viziuni sociale sau individuale futuriste (cu riscul să pară nebun ori fericit, în ambele cazuri blamat), ori devine un cronicar al veninului comun ancorat în realităţi faţă de care majoritatea simte scârbă, lehamite… „fără număr”!…

Image

photos by internet

29 thoughts on “A Century without poetry – 2/ Un Secolo senza poesia – Secol fără poezie

  1. L’ha ribloggato su valeriudgbarbu2ite ha commentato:
    Add your thoughts here… (optional)

    Like

  2. Extraordinare cuvinte, extraordinare fotografii. Felicitari.

    Like

  3. Brilliantly articulated!

    Like

  4. your sentiments are exact. Brilliant!

    Like

  5. Valeriu, I can just read and read and read some more , your thoughts, poetry and anything else you have to say. I think sitting and talking with you would be like a breath of fresh air! 🙂

    Hugs from Oz. Paula xx

    Like

  6. Reblogged this on midlifecircus and commented:
    reblogged from https://valeriudgbarbu.wordpress.com/

    Like

  7. Life, as with humanity, is what it is – good, bad, and indifferent. Our focus shifts, but if we see only one, we are not being honest with ourselves or each other. And if we focus on form over substance as is popular today (as you point out), then we are missing the essence of life. Very well expressed, Valeriu.

    Like

  8. Amen, kindred spirit.

    Like

  9. adevarat ai grăit…dar, uneori, trebuie să vorbesti pe limba bastinasilor…suntem mereu la inceputul lumii, cucerim teritorii virgine….aducem cu noi credinta si iubirea…
    Poezia stie singura ce are de facut dupa ce este auzită si inteleasa, nu ? dar poezie sa fie !

    Like

  10. Esti roman sau basarabean? Limba romana e bogata…cu acea limba de strada, obisnuita, comerciala, industriala ne confruntam in Republica Moldova…este o inevitabila schimbare de continut, caci nu conteaza limbajul in sine, ci continutul…iar daca continutul e profund, si cuvintele vor fi mai alese. Daca, din pacate o tara se confrunta cu pierderea valorilor, va trai nu un secol, dar secole fara poezie si la propriu si la figurat! Initiativa e frumoasa! Sa te ajute Domnul! Si pe noi toti!

    Like

  11. you say things excellently here, mr. valeriu. thank you for putting the words for us.🙂 be well…

    Like

  12. “with the intention of beautifying the bitterness of the present”🙂 hello, Valeriu…

    i like this essay, one of the best, among what you’ve written. true, things are being popularized way too much, lessening their worth – just so they could be sold and consumed by the mass. sad, when one comes to think of it…🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s