ultimul sărut

nu trebuie să pari amabilă, bună,

eforturile te-ar devasta şi goli până la urmă, cu mine fii doar Tu…

– în iubire nu există complezenţe sau compasiuni,

tot ce-i mai frumos în fiară se dezlănţuie: maiestuozitatea, lupta, dăruirea de sine şi

festinul… ca şi cum ar fi ultimul

 

trăieşte-mă firesc, fără educaţie, norme, scenarii, experimente,

trăieşte-mă de-a-ntregul, deodată, ca şi cum ai da pe gât un strop de palincă

voi şti să suport iubirea ta fără să fac angajamente, promisiuni legate de

posibile cuminţenii sau ceruri în dar

tu eşti cerul cu stelele, tu eşti pământul, ce-aş putea să-ţi ofer

în afară de mine?…

 

iubirea ca-n filme e-o himeră,

uite, eu şi tu suntem unici, nu semănăm cu nimeni,

uneori nici măcar cu noi înşine

ne iubim în absenţe cum am fi de faţă, vedem unul în celălalt

pe unul în celălalt

şi nu există etichetă, pudori, vogă, nu există nimic,

doar un ou în care ne luptăm cu umbrele lucrurilor,

promisiunea pasului iminent, sunet spart în milioane de cioburi care ţâşnesc

spre a se întâlni într-un loc de mister,  redevenind sunet întreg

într-o desăvârşire neînţeleasă, pe măsura fără măsură…

vieţii îi rămâne zadarul de lux, gazul ce arde şi ne proiectează pe pereţii clipei

 

suntem doi stropi de ploaie şi dacă prezentul ar deschide umbrela în faţa noastră,

tot vom răzbi cumva, câtă vreme ne iubim…

hei, lasă geamurile, le ştergi altădată, vino

oricât de transparenţi am fi tot mai rămân dâre de mister, sărută-mă

 

sărută-mă cu ochii, cu pleoapa, cu mintea, cu inima, cu buricele degetelor,

cu toţi porii, cu toate cuvintele care nu-şi mai au rostul, iubirea oricum le ştie…

 

ce citeşti acum nu-i un poem, nici vreun bileţel de dragoste,

cea mai frumoasă poezie este respiraţia ta…

– aici este un descântec bizar

şi iubirea pare ceva bizar pentru cei neatinşi – nouă ar trebui să ne fie firesc

astfel, cu mine fii doar Tu…  ca şi cum am fi supravieţuitorii ultimului sărut