Valeriu D.G. Barbu – un mare poet contemporan (de Valeriu Cuşner)

22 martie 1937 – 21 februarie 2010

Cu tristeţe anunţ că preţuitul nostru coleg şi prieten Valeriu Cuşnerenco, cunoscut sub pseudonimul literar Valeriu Cusner, a decedat astăzi, 21 februarie 2010, în jurul orei 12. Trupul său neînsufleţit este depus la “Casa Albastra”, strada Labirint nr. 51, lângă poarta Cimitirului Central Constanţa. Cei care l-au cunoscut, pretuit sau iubit sunt asteptaţi la ceremonia de înmormântare ce va avea loc marţi, 23 februarie a.c., ora 11, la Cimitirul Central.

Condoleanţe familiei şi tuturor prietenilor. Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Mulţumim, stimate domn Valeriu Cuşner, pentru tot!

Şi pentru că domnia sa nu mai posta,  astăzi, în ziua trecerii domniei sale în nefiinţă sau doar în lumină, postez cuvintele apreciative scrise la adresa creaţiei şi creatorului Valeriu dg. Barbu sau cum spune Valeriu dg. Barbu într-o scrisoare – NIVELURI PE CARE VALERIU CUŞNER ÎMI ARATĂ SĂ LE ATING ŞI LE VOI ATINGE…

_______ . ________

POETUL CUVINTELOR FOSFORESCENTE

Debutul promiţător al tânărului Valeriu DG Barbu, redactor şef al revistei „Intervalul”, din Penitenciarul din Galaţi, m-a îndemnat să cotrobăiesc în volumul său de versuri intitulat sugestiv „Din cioburi”, apărut prin grija Editurii „Nelinişti metafizice” din Constanţa.
De la bun început autorul încearcă un exerciţiu de algocalmie, ca un reflex al complexului său freudian de sublimare. Acumulările psihocontondente ( „peste tot muchii, drumuri colţuroase”), ajunse la paroxism i-au provocat o endogenă implozie existenţială în cioburi, din care se zbate, mobilizându-se pentru a-şi reconstitui identitatea (adunând „ apusa splendoare din cioburi…cioburile din-întâiul-mine”).
Întregul volum poartă amprenta efortului său de renaştere, precum Pasărea Phoenix, printr-o tentativă de comunicare de tip flux-reflux
( un dute-vino), dintre sinele ( „plângând pe dinăuntru” ) şi lumea exterioară, ce nu se reduce numai la cea din care a fost exilat
( precum a lui Ovidius Publius Naso ), ci mai ales la cea din care s-a însingurat de bună voie, ( „singurătatea dintâi”… „eram singur în tot universul / memoria mea era un punct”), pe care a netrăit-o, a neglijat-o când era în libertate „paraîndărătu` ei de viaţă” ) şi în care îşi defulează dezamăgirile ( „astăzi este o zi fără mîine ), „iubesc-urile”, neîmplinirile, rătăcirile, “încotourile”, „nebunăstarea”, „neploile”, dorurile şi mai ales „ţâncii speranţei”.
Deşi e însoţit mereu de „umbra partizană”(„nasturii umbrei mele de trup”) şi de îngerul său care „ar fi trebuit să mă fi tras de păr” fiindcă „răsturnam pasul asimetric, în erori”, ajunge, întocmai ca şi Cioran, în culmea disperării, a decorporalizării ( „la ce-mi va servi trupul…voi fi făină la abatoarele dorului” ), dramatizându-i efortul sisific de supravieţuire.. Poate acel elan vital, conform principiului intuitiv al lui Henri Bergson, care mai sălăşluieşte în tinereţea sa, îl susţine uneori într-o benefică terapie, prin rarele sale
„momente de bine” care îi permit muzei să îl „scarpine pe creştet …şi-i dă brânci cu nasul în caiet”, cu degetele care „schiază slalom printre literele care abia aşteaptă să fie scrise” ( sau „mimând scrisul pe cer” ), astfel împletind „ciorăpeşte” acele superbe
„protocuvinte fosforescente”, de o evidentă originalitate, prin care
„fiecare cuvânt scris / va căpăta lumina” necesară convertirii sale în poezia care „vine ca o vindecare”.
Setea acută de comunicare face şi ea parte din arsenalul său de resuscitare, adresându-i-se îngerului: „aş vrea să mă-ntorc acasă”, iubitei: „înlăuntrul meu plânge şi n-am cu ce să-l împac”, prietenilor inventaţi sau pur şi simplu virtualilor cititori: „cititorule, de te-aş întâlni, ţi-aş săruta mâinile”. Volumul este conceput în alternanţa lui alb-negru, lumină-umbră, speranţă-dezamăgire, inventariindu-şi trăirile, reamintirile (în concepţia lui Platon),cu speranţa redescoperirii inocenţei culorilor primordiale. De fapt poezia sa este convertită în imagini ( cu o evidentă tentă de expresionism modern ). Arlechinul din trupul său ( tema trupului constituind un laitmotiv ), „nu mai rabdă, iese …îşi caută altă locuire / în animale, păsări, în ierbi” în perspectiva întâmpinării „oranjului” pornit să „învăluie / pretutindeni-ul, universul”, care „apoi prin mâna mea / mă va întoarce la ceea ce am fost”, parcă anunţând apariţia următorului volum de poeme, intitulat:
„Arlechinul cu fesul pe dos”.
Poetul, cu atomii altfel alcătuiţi, reuşeşte să se ipostazieze deseori într-o stare de umbră ( există o întreagă filozofie a stărilor poetului), dematerializându-se, asemenea lui Epictet care credea că „Suntem doar închipuiri şi nicidecum ceea ce vrem să părem”, de fapt într-o metafizică levitaţie, părăsindu-şi celula „chinuind fereastra”, escaladând zidurile închisorii: „m-am dus atât de departe de mine”( desprinzându-se de sine ),înstrăinându-se ( „ m-am scurs / trecând prin agregări străine”), alăturându-se umbrelor din cealaltă parte a cortinei, într-o benefică convalescenţă spirituală, privind nostalgic în oglinda sa retrovizoare, într-o lumină cenuşie ( cea a „densităţii tristeţilor”, care „merg bară la bară” ), începându-şi itinerarul cu „ruina asimetrică a uzinei”, continuându-l cu „speranţele pe dos, dansând vals întrerupt”, cu „iubita neiubită”, „via neculeasă”, pentru că „satu-i sub asfalt cu pădure cu tot” iar „ecoul se întoarce pălmuit” de „dorul-câine de vânătoare”.
„Pastila sa de luciditate” îl situează „deasupra lucrurilor” ( a metarealităţii ), evidenţiindu-i acea lume, a „nimicului din fapte”, cu pruncii „ce se nasc tăcuţi”, cu oraşele pline de „cenuşă înaltă pe străzi”, excedând în „cultura demenţei, flash demonic;…vrem salturi, orgasmul multiplicat, extraordinariatul musai / ţopăitul extrem” (devenit endemic ), în vreme ce „pe dinăuntru suntem goi”, pentru că „e bine aşa, e cool, e trend, mişto, beton, şukar, fain de belea…mâncaţ-aş”.
Desacralizarea lumii moderne, intitulată sugestiv „Fotbalizarea muntelui Athos”; apare ca o consecinţă a goanei după căpătuială, recompense, mârâind crâmpeie de rugăciuni false, orbecăind prin
„splendoare ş i balegă” ( „pentru că am uitat punctul de plecare” şi
„cheia zilei de mâine” ) , evadând din destinul perfid ca „ să împingem ca pe un vagonet cu piatră / spre mâine măcar…”. Aceeaşi stare de umbră (platoniană), îl melancolizează,deschizându-i barierele ontologice către „terra al inizio”, fără păcat, când „s-a spart oul mirării” iar vântul cosmic a chemat „mai întâi cuvântul”, în timp ce
„nimicul zămislea începutul-Piatra”. Apoi din piatră au „crescut flori emanând mirosul speranţelor” iar „Cuvântul a dezlegat fluturii în văzduh, / aceştia şi-au pus singuri nume; cei cu aripi moi / şi-au zis oameni”, care „s-au înmulţit prin înmugurire”, rămânându-le „ruga fără sfârşit, / nesaţiul de lumină şi calea spinoasă a iertării”.
Întoarcerea „la întâiul plâns, la botezul lucrurilor”, la buzul de
„mămăligă cu brânză” al bunicii, la mama care i-a pus „megaiubirea în lapte”, la tatăl-cerşetor de iluzii, la paparudele invocând ploaia, la spiritul liber al ţiganilor, la iubita-i de suflet, Maria, căreia îi vede
„mirarea unduind….lin în aşternuturi…în poziţie de dor”, înzestrată cu „iubirea de aproape / necântată, nepoezită, pură”, toate întregesc tabloul esenţelor, care-l recompun „atom cu atom” ca o divină magie ce-i furnizează oxigenul necesar supravieţuirii.
Întregul volum este marcat de o căutare ontologică, de atracţia pentru sublimul abstractului, al vectorului purificator, mărturisind că:
„ atingerea vieţii mă încarcă de mirare / de taine”, de „desfrunzirea misterelor”, gustând din „adâncimea singurătăţii”, care îl duce la concluzia că „natura începe cu mine”, asemănătoare concepţiei lui Arthur Schopenhauer: „lumea este reprezentarea mea”.
Unele cugetări ale autorului pot fi considerate ca maxime: .
„principiile au noduri”, „nădejdile-s ţigani înecaţi la maluri”, „miracolele se întâmplă întotdeauna la alţii”, „smintirea poate fi o formă de libertate faţă de o normalitate impusă”, „timpul este doar o latură la ieşirea din sfere” etc.
Chiar în condiţiile de detenţie, în care şi-a publicat up-down-ul zbaterilor sale caleidoscopice, pe Valeriu Barbu nu l-a părăsit umorul, pentru că face parte din jocul său de-a viaţa, răspândindu-şi parfumul ironiei, satirei şi autopersiflării peste numeroasele sale poeme. Însoţit de „surâsometrul” său, din vremea când era doar „un pupălău destoinic” şi „derbedeu galactic”, doru-i suferind de „tulburări de pubertate” („eram un spermatozoid cuminte”), poetul driblează şi propria-i moarte ( cu râsul pe moarte călcând ), pentru că, în cazanul iadului, sufletul său prea ignifug, nu a putut arde. În zilele cu “eclipse de zâmbet”, îşi cheamă clovnii înapoi, la „adunarea generală a cuvintelor-fiinţă” pentru remodelarea gramaticii limbii române, în sensul forţării limitelor sale morfologice şi sintactice.
Reuşeşte astfel un original exerciţiu de substantivare a tot ce întâlneşte în cale, indiferent de structura lor morfologică , fie prin metoda sufixării articulate ca: „ atâtul, fiindul, astăzi-ul, la mulţiani-ul meu, teiubesc-ul, era-uri, bine-uri, etc” sau prin prefixare ca negaţie ( uneori asociindu-le cu scurte cuvine ), schimbându-le astfel sensurile:
„nelocul, neploile, răs-noapte,nesperanţele, turbofăcăleţul, etc.
Şi jocul poetului-arlechin continuă, cu de-a-împreunarea lor deseori inspirată, ca: „galvanizarea adevărului, anticorpii iertării, untul deznădeldii, vrabie inoxidabilă, laxativul fricii, creioane-lichide” etc.
Păcat că, înainte de a-şi fi trimis poeziile la editură, poetul nu a avut răbdarea de a le fragmenta tematic în două sau trei volume. Mi-a fost greu să găsesc un sens potrivit tuturor mirărilor, trăirilor şi rătăcirilor la care încă n-a găsit răspunsuri. Am reprodus, în acelaşi timp, multe versuri reprezentative pentru topica geometrizată şi uneori criptografică a raporturilor dintre cuvintele sale, pentru a mă apropia cât mai mult de inefabilul lor, pe care orice critic literar încearcă să-l transmită.
Conştient că destinul său corespunde diagramei a cincia, conform studiilor de numerologie ce pornesc de la data naşterii ( pentagrama ca simbol al umanităţii, prin uniunea celor cinci elemente primordiale ale vieţii ), poetul sugerează în acest volum dorinţa sa de autodepăşire ( destinul actual fiind adesea periculos, marcat de gustul aventurii şi de riscuri, care deja s-au adeverit). Dar Valeriu Barbu forţează de pe acum saltul către destinul al şaselea, cel al dragostei, adevărului şi perfecţiunii pe acest pământ, prin versurile:„mă îndeamnă gândul la numărul şase” sau: „dar mai sunt trei până la împlinirea zodiei / iubire, adevăr, menire-triunghiul acesta îl caut / ….când ceasul mi-e 23:59- va fi o nouă zi”.
Numai că această zi a sosit de mult în fiinţa poetului ( deşi n-o conştientizează ), pentru că, fără să ştie, s-a eliberat prin poezie ( întocmai ca Nicolaie Steinhart în „Jurnalul fericirii” ). Acest tânăr poet poate fi liber în oricare dintre Siberiile lumii, pentru că deja s-a situat în afara coordonatelor captivităţii spirituale. Chiar editarea acestui volum constituie mărturia cea mai evidentă că Valeriu Barbu este mult mai liber decât numeroşii noştri semeni, care rămân încarceraţi într-o chinuită „libertate”.
Marele eseist olandez, Iohan Huizinga, în celebrul său volum intitulat „Homo ludens”, afirma: „ Caracteristica jocului este de a crea o stare de excepţie şi mai ales de a diferenţia”. ( Ca o simplă coincidenţă de nume, un alt Barbu ,< Ion>, susţinea că poezia este un „Joc second – mai pur). Cred că Valeriu Barbu, prin acest volum şi-a creat acea stare de excepţie, devenind un homo ludens, care se diferenţiază de generaţia postmodernistă ( şi neopostmodernistă ), atât prin atitudinea sa faţă de cuvântul scris, cât şi prin adâncimea şi profunzimea ideilor. Cred că deja este un poet format, cu un stil, o topică şi o voce inconfundabilă.
Iar marfa, pe care a expus-o pe taraba mediatizării, se constituie într-o superbă şi numeroasă colecţie de poezii pline de tensiune şi cu o mare densitate de idei.

Valeriu Cuşner

2 thoughts on “Valeriu D.G. Barbu – un mare poet contemporan (de Valeriu Cuşner)

  1. George Paşa

    În primul rând, vreau să aduc omagiile mele celui care a fost Valeriu Cuşner, un poet şi critc literar despre care nu aş fi ştiut, din păcate, nimic, dacă nu ar fi scris despre poezia lui Valeriu Barbu. Nu cunosc decât o parte din poeziile lui Valeriu Barbu, de aceea am citi cu interes, de mai mult timp, acest articol, simţindu-mă îndatorat moral să spun acum că mi-a elucidat, prin fineţea analizei, unele necunoscute ale discursului poetic, iar alteori mi-a reconfirmat unele impresii de lectură ale mele. Despre omul Valeriu Barbu pot spune şi eu că are un adevătat cult al prieteniei, deschiderea către cititor. Mă simt onorat că în primul său volum de versuri mi-a făcut plăcuta surpriză de a-mi dedica o poezie, chiar dacă nu a menţionat, în mod expres, numele meu, dar ştiu din corespondenţa pe care am purtat-o cu el, după apariţia volumului “din cioburi”. Mă refer la poezia “scrisoare către un… prieten”. Am avut inspiraţia să-i “răspund” printr-o poezie pe care am inclus-o, desigur, în volumul meu de debut.
    Mulţumirile mele, Mariana Fulger, că ai postat acest articol şi poezii de-ale lui Valeriu Barbu.

    Like

  2. Valeriu D.G. Barbu

    pentru mine Valeriu Cuşner n-ai murit
    şi-ţi mulţumesc şi ştii asta…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s