Timpul creaţiei (de Valeriu Cuşner)

În metafizica umanităţii noţiunea de timp a fost înţeleasă ca o a treia ipostază ontologică a sufletului sau ca o extensiune a sa. S-au emis multe teorii, din abordări diferite, cu diferenţieri nete între timpul metafizic, timpul cosmic (astronomic) faţă de timpul fizic (cel cronologic) sau cel biologic-uman (individual şi social), unităţile lor de măsură fiind total diferite de la o formă la alta.

În volumul de poeme „Timpul meu”, din noul ciclu din devenirea sa biologică, intitulat „TREPTE”,Valeriu D. G. Barbu se raportează la triada alcătuită din timpul metafizic, timpul psihologic (care a lăsat urme adânci în fiinţa sa) şi la cel biologic, fiindcă în „up-down”-ul căutărilor sale oscilează între Eul  transcendent şi realitate: „timpul meu este prelins dintr-altul / …nu ştiu unde se împletesc timpul meu cu cel al Domnului”. Disponibilitatea de a dărui tuturor din timpul său fizic, după ce-şi cumpărase un ceas, este ilustrată prin versurile: „am devenit stăpânul timpului.. Ţine, dragă prietene, o secundă din ceasul meu!”, într-o fraternitate totală: sunt frate c-un viţelcu o răscruce... cu o frunză… cu o prigorie… cu cerul… cu dorul iubitei ce nu-i”.

Iubitei sale îi atribuie capacităţi cosmice: se apropie Soarelui …mi-era imposibil s-o opresc… în urma ei vibra taină / vibra ascuns ca şi cum / acolo ar fi ascuns Dumnezeu” (în „Clepsidra”).

Timpul biologic al poetului se constituie ca o spirală a ADN-ului său, alături de cel ontologic, considerându-şi arborele genealogic un arbore cotit”, încifrat „în lumina lui Iisus” şi inaccesibil celorlalţi. Această înzestrare îl îndeamnă să scrie despre lumea care îi apare demnă de admiraţie şi compasiune: „undeva o femeie naşte, undeva lopata astupă o groapă / undeva un bisturiu amână gestul ultim /  în duel cu o coasă celebră… un copil rătăcit / se-ntoarce acasă ..undeva plouă, undeva-i foc. Voi nu ştiţi cât m-a durut să nu scriu”. Curgerea timpului devine un pas înainte, privind înapoi, spre acel râvnit paradis din care a „uitat întâia piatră ce-ai fi putut arunca… şi ai ştiut că nu / o poţi lua de la început”.

În concepţia poetului, piatra ar fi reprezentat posibilitatea schimbării destinului, dacă am fi ridicat-o,… visul firului de vânt” s-ar fi  împlinit, devenind furtună, şi ar fi schimbat lumea. În acel rai iniţial am ucis un băieţandru, plecând / am ucis copilăria / degeaba m-am tot reîntors” pentru că drumul înapoi nu există” şi de asta ţi-ai tăiat trunchiul / ca pe arbori, să-i numeri inelele / de logodnă cu timpul, / cu pământul, cu vântul” … „Sevele-şi cer dobânda, să ştii!”, fiindcă omenirea şi-a ratat acea oportunitate, rămânând doar ca: astăzi.. să-mi ridic cetate şi atât.. destinu-i trecutul” iar iminenţa lui mâine este gând”.

Prezentul este doar o istorie repetată continuu”…cu „aceleaşi erori”. Aceste  carenţe ne dăunează: ne-am născut oare / sălbatici …mincinoşi?” Ce avem sfânt? Cafeaua de dimineaţă, dunga de la pantaloni,… metroul aglomerat…cardul,.. poarta instituţiei… ideea de biserică… vitrina cu insigne.. etichete de lux pe izmenesă fii întâiul, să fii cel mai puternic”?

Cu ce fel de „detergenţi” să ne purificăm? se întreabă ironic poetul, „de cicatricele de pe suflet, intenţiile de rău /grăsimile de pe inimi / antecedentele penale” când: morala unei societăţi stă-n reclame / promisiuni electorale şi publicitate”.

Cum de nu pot fi pedepsite ne-munca omului politic /  justiţia de paradă, bau-baul gloatei../ prostimea punibilă / mafioţimea… şi cei ce experimentează mitocraţia?”

În 1989 moartea se dădea cu ruj pe buze… spărgea oglinzi” în timp ce gloata se lupta pentru „dezîmpietrire” găurind steaguri.

Răsăritul” fusese un blestem roşu, înainte ca Apusul” să fi devenit apus pentru neam” şi am rămas doar cu simbolul ei – gaura din steaguri”, dar cineva a furat-o. Am ucis un tiran şi / ne-am ales cu o mie… ruinători de ţară să-i trecem în cartea de istorie”.

Faţă de acest dezastru, cum este posibil ca lumea noastră să nu aibă un sens? Nu am învăţat nimic din Istorie? Nu cumva Dumnezeu a creat Universul şi a plecat” să mai zidească alt univers cine ştie pe unde?” A fost mai întâi Cuvântul, ca izvor al creaţiei şi naşterii omenirii?  Cuvântătorul cum avea să rostească zadarului?!” Dar după ce a fost izgonit cuplul adamic şi „Edenul-acolo a rămas încâlcit …Să-i fi luat sămânţă, să-i fi rupt un ram – altoi prezentului… cum să nu fie lacomă / prima cruce spre moarte? măcar să-i fi învăţat cărarea, atunci, în izgonire!” Am fi beneficiat acum de o cunoaştere ereditară, transmisă genetic fiului.. / să nu se mai descopere roata… bobul de siliciu…”, să nu se mai repete atâtea dezastre!

Omul, fiu al şovăirii”, nu-şi poate gestiona pozitiv liberul său arbitru Am zidit atâtea temple …să ne trufim de atâta iubire cristică”, inventând nenumărate religii ca să ne motivăm uciderea fraţilor de alte religii: Creatorule …şterge liberul arbitru ce a însemnat pierderea definitivă totală… neputinţa de a trăi alegerea noastră!”

Păcatul originar, deturnând sensul creaţiei iniţiale, ne-a osândit să-i suportăm consecinţele, pentru că un alt sens, cel căutat mereu de omenire, este o eternă rătăcire. Acest păcat ne acutizează dorul de absolut, care, deocamdată, pare inaccesibil. Valeriu Barbu consideră că poetul ar putea fi doar o treaptă spre dobândirea unui sens în viaţă; acela de însufleţi cuvintele, ca acestea să mă nască pe mine” fiindcă întâiului sunet îi suntem ecoul” şi simt rugăciunea unui ocean căruia-i sunt strop”. Depăşindu-şi limitele sacre, atribuindu-şi cuvintelor proprietăţi ontologice, poetul e doar o umbră în aşteptare, frizând deseori absurdul, ca în „En anttendant Godot” (al lui Samuel Becket); mă nasc de atâtea ori câte spirale / adună pasul în jurul nucleului / de unde am fost izgonit…. durerea este o vibraţie / înaltă cât năzuinţa în care un Univers a sculptat Lumina”.

Ne vom întinde mereu mâna după fructul închipuit… neştiind ce-i… orbecăind” şi nu ne-a rămas decât iertarea ce învaţă un nume ce nu-l poate rosti”, deoarece ne-am rătăcit pe drumul reîntoarcerii sunt o fâşie de aer ce nici în genunchi nu pot fi smerit… am rămas părere… pe obrazul nevăzut de oglinzi”.

Întoarcerea spre Eden şi spre pomul vieţii nu mai este posibilă: precum sunetul înapoi în carnea flautului nu mai vine… / nici raza nu se-ntoarce în izvoru-i, pentru că drumul pietrei (cel împrejmuit de heruvimi cu ferecate porţi) nu mă recunoaşte”.

Şi întoarcerea spre începuturile copilăriei, este sortită eşecului; ea s-a risipit, iar simulacrul i s-a întors împotrivă: „cine-mi spune, după ce o revăd, dacă pasărea (de atunci) mai este aceeaşi?…toate au plecat, toate amintirile. Viaţa a fost numai durere „te doare dorul… năzuinţa… aşteptarea… unde am uitat Universul perfect?”

Universul în care trăieşte poetul e o capcană, cu încuietori ascunse, unde suntem amăgiţi de o funie atârnată de cer, o funie de fum sau de lumină – o idee de libertate verticală /  scara către un posibil Dumnezeu” pe care naivii şi uneori îndrăgostiţii / o văd spânzurătoare”.

Complexul de vinovăţie, consecinţă a ultimilor ani din viaţa poetului, şi-a lăsat urme şi în emacierea sa fizică: trupul meu este un sac de plastic / cu fermoar în drum spre autopsiere / se vor lua eşantioane pentru analiza păcatelor / …orice speranţă de acum încolo / poate doar să strice fermoarul şi atât”. Conform lui Alfred Adler, fondator

al „Psihologiei individuale”, conştiinţa de a fi acceptat ca atare mobilizează individul să-şi dezvăluie Eul-real ca sa-şi structureze relaţiile cu societatea.

Ca şi în volumul „Arlechinul cu fesul pe dos”, poetul insistă asupra întoarcerii pe dos, ca o cămaşă”, ipostaziindu-se într-o clonă nemuritoare, sub o altă alcătuire, încât dezbrăcându-şi carnea, simţurile, curiozitatea”, nemurirea să-i treacă obligatoriu prin cel puţin o moarte”, ipostază ce i-ar favoriza accesul spre înăuntrul” primordial, acel Eu-real, transcendent, care ne-a dezvăluit (în majoritatea creaţiilor sale) potenţialul său enorm de idei, dar şi înclinarea spre conotaţii filozofice meditativ-pesimiste.

Chiar şi în poeziile de dragoste tristeţea este evidentă: te văd smulsă, frunză / mângâind depărtări.. te văd micşorându-te, nu eşti lângă mine / deşi ai părea / nu-mi mai spune nimic / să-mi placă tristeţea mea de doru-ţi”, confirmând încă o dată sintagma lui Arthur Schopenhauer: Omul este aşa cum vrea, dar este aşa cum este”.

Multiplicându-se prin procesul metempsihozei, comparându-se cu întâiul trist  destul de dilematic” cu al doilea mult mai bogat şi mai sincer”, aflat în aşteptarea celei de a treia întruchipări ca înţeles al Marelui Chip”, poetul îşi derulează evoluţia Eu-lui spre miezul revelaţiei absolute (Ca o înşiruire a celebrelor păpuşi ruseşti „Matrioşca”).

Topica geometrizată şi uneori criptografică a raporturilor dintre cuvinte, în sensul forţării limitelor sale morfologice şi sintactice, remodelarea gramaticii, de cele mai multe ori inspirată, precum şi conotaţiile filozofice ale discursului său poetic îi creează imaginea dificultăţii de a fi descifrat. Poetul ne plimbă cu nonşalanţă în rătăcirile sale, cu metafore răspândite din abundenţă, pe care numai un colecţionar îndărătnic până la obstinaţie, dar înzestrat cu multă dragoste de adevăr, le poate culege sau smulge din fiecare poem, spre a le orândui ca să le înşiruie într-o curgere coerentă, evidenţiindu-i, astfel, valoarea.

Au fost necesare lecturi repetate ale întregului volum, citându-i deseori versurile mai semnificative, împrăştiate în diferite pagini, ca, apoi unindu-le, să-i consolidez edificiul tematic pe care îl reprezintă, încât să-l pot „traduce”.

În „Teoria jocului de limbaj”, Ludwig Wittgenstein susţinea că esenţa omului este exprimată prin gramatică, iar Paul Ricoeur (în „Paradigma traducerii”), se întreba dacă trebuie să traducem sensul sau cuvintele. La Valeriu Barbu am încercat să-i fiu călăuza „traducerii” sensurilor, să facilitez relaţia autor-exeget-cititor, încât, împreună, să apară o adevărată şi comună creaţie, pentru că adevăratul timp al acestui talentat poet nu poate fi altceva decât marele Timp al Creaţiei, în ciuda tuturor caznelor pe care viaţa i le-a pus în cale spre a-i deturna Destinul.

Valeriu Cuşner

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s