Dihotomia lumină-umbră (de Valeriu Cuşner)

Cel de al şaselea volum de poezii al lui Valeriu Barbu, intitulat „Umbra”, iniţiază al doilea ciclu din evoluţia sa spirituală, intitulat „Trepte”. Primul ciclu, „Dalta”, a fost lansat încă în primul său an de detenţie – 2007 – prin volumul de debut Din cioburi”, prin care îşi încerca reconstituirea traumatizantei identităţi. Numai că această identitate i-a apărut ca fiind însoţită de o „umbră partizană”, ca un înger însoţitor ce i-a monitorizat fiinţa, fiind nevoit, apoi, s-o disimuleze într-un Arlechin cu fesul pe dos” (în cel de-al doilea volum), ca mai apoi, în al treilea,  Lipit pământului”, să devină artizanul propriei renaşteri ca şi Pasărea Phoenix..

În al patrulea volum, „tablele împărţirii”, poetul trecea la etapa umanizării  sale „împărţindu-se” omenirii cu toată fiinţa, conform sintagmei lui N. Steinhart.

Prin cel de-al cincilea, „a mic de mână”, un fel de gramatică a modestiei vieţii sale, îşi finaliza bilanţul primei etape de „devenire întru fiinţă” (vezi principiul   lui Constantin Noica), fiindcă prin cele; „cinci petice de cer / unde libertatea se scrie cu aripa”, poetul îşi elaborase acest ciclu într-o libertate obţinută doar prin terapia scrisului. De fapt, simţise nevoia de a-şi ecologiza existenţa, după parcurgerea unui exerciţiu intens de purificare morală, asumându-şi, în modul cel mai tranşant, greşelile tinereţii.

Astfel, volumele sale de poeme, încadrate în ciclul „Dalta pot fi considerate ca o înşiruire de etape în formarea caracterului poetului, ca o dăltuire a fiinţei sale în vederea saltului, step by step, către noua „Treaptă”- virgină, a ascensiuni sale. Numai astfel se explică necesitatea apariţiei acestui volum, Umbra”, pentru că în finalul modelării sale, trecând prin toate experienţele umane, poetul este surprins că, revenind în „libertate”,  nu mai am umbră…/  înseamnă c-am murit-eu / sau lumina?!” Evident că Valeriu Barbu se referă la „sufletul dintâi” , „la lumina dintâi”  şi la „umbra dintâi”.

Umbra dintâi” era cea care îi devenise complementară eu-lui transcendent, regăsită în dualul principiului „yin-yang” şi care se împlinea armonios, pe aceeaşi baricadă a vieţii,  prin atracţiile şi respingerile şubrezite de traumele detenţiei sale. Această umbră metaforizată, preponderentă luminii datorită suferinţelor, era acea consecinţă a luminii divine, în care sufletul îi devenise o „flacără mai înaltă decât trupul nostru-părere”, confirmând, încă odată, sintagma lui Epictet: „Suntem doar închipuiri şi nicidecum ceea ce vrem să părem”.

Numai că întorcându-se în lumea reală, cu aparenţa ei de libertate, simte că luminii divine i s-a substituit „o hologramă” cu „o umbră simulată digital”, dihotomia lumină-umbră transformându-se într-un joc al derizoriului.

Acestui surogat, consecinţă a cibernetizării epocii noastre de plastic, ce nu-i oferă nicio siguranţă (oricând poate dispărea), poetul îi opune consistenţa şi trăinicia umbrei tatălui său ca o „măreţie a neamului” şi a mamei „uitătura ei mă înălţa”. Acum totul i se pare superficial ca „un joc al închipuitei lumini”, ca  „o iluzie optică” care mimează suferinţa, „ideea de lucru”, pentru că „lumina nu se poate ivi din nimic”/ceva se pierde…trup sau lumină  …trup sau lumină”. În religiile tradiţionale sufletul apărea mereu ca un dublu al celui aflat în viaţă, încât reprezentarea omului despre el însuşi era dedublată. În „lumina dintâi”, conştiinţa de sine îi apărea lui Valeriu Barbu  ca o dedublare („un fel de eu / cu umbra neintersectându-se / ne leagă un fel de eu / al altuia”- vezi poezia „BX”). Numai că această dedublare, între eul cunoscător şi conştient şi sinele cunoscut inconştient, poetul nu o mai resimte în prezent. Dacă nu ai umbră, nu mai eşti fiinţă: „când îţi pierzi umbra… eşti orb…şi generatorul de iubire s-a oprit”. Singura soluţie ar fi: „iubeşte şi / umbra îţi va creşte ca nişte aripi”. (Numai că iubirea trebuie să fie profundă, fără ipocrita simulare).

Dar lumina nu mai este aceeaşi; umbrele nu se mai opun (conform opoziţiei yin-yang), pentru că simulate digital „sunt mai cuminţi şi docile”, conturând false înfăţişări pentru fiinţe şi sentimente: „biata mea iubită, / nici nu arăţi acum aşa / ca atunci, când te îmbrăţişam dărâmat / de emoţie. Simulată aşa…digital, îmi pari / marţiană, venusiană..numai …tu / nu”. În alte poeme umbra este interpretată ca fiind amintirea întunecată a trăirilor anterioare: „am mai lepădat o umbră / precum şerpii epidermele.. / şi cu ea / încă o tinereţe / dar am dobândit limpezimea”.

Umbrele iubirii se întind şi asupra zidurilor închisorii, fără a-l impresiona pe poet, amintindu-ne de Nichita Stănescu: „mai degrabă foile acestea / pot fi ziduri / dacă nu mă laşi să-ţi sărut /prin ele, pleoapele”. Sau: „crescuseşi în bătaia soarelui / umbra ta mă-nghiţise de-a-ntregul”, „iubirea mea te-a crescut”, „iubito, te-am strigat în somn şi mi-a răspuns / ecoul strigătului din ziua plecării”. Decăderea morală a travestiţilor îl derutează: „Iubirea-i o chestiune a naibii de calculată / rămâne să aflu dacă Moartea-i băiat sau e….fată”.

Spiritul ludic al poetului îl îndeamnă, uneori, să cocheteze cu surogatul său de „umbră de papagal”, ironizând-o spre a-i fi de folos, lăsând-o să-i meargă înainte pentru a-i fi ca un „gipies / să nu mai dau / atâta prin gropi”, sau să stea „la umbra propriei umbre” pentru a-şi mai îndulci amarul.

Încercând a trăi conform principiilor globalizării cibernetice a umanităţii, cu automatisme implementate, cu emoţii prefabricate şi cu acea lumină artificială străină eului transcendent, înseamnă: „să-ncercăm a trăi fără sublimare / .. să lepădăm verbele / să iubim părelnic / …să nu mai dăm niciun nume lucrurilor / să trăim precum iarba”, să devenim doar „umbre/ umbre simulate digital.. / cu lacrimi de paradă / …cu şabloane pentru vise”.

De fapt, poetul conştientizează zădărnicia tendinţei creative a omului de a se alcătui celulă cu celulă prin propriul efort de regenerare, fiind convins, ca şi el, că nimeni nu-şi poate depăşi limitele ontologice. („Trupul meu este doar o biată peşteră / care ecoul glasului / Altuia îl poartă / n-am adus niciun cuvânt / venind aici vremelnic / pe Pământul meu / cât să-mi trag sufletul”).

Ca şi în „Arlechinul cu fesul pe dos”, umbra îi apare poetului ca fantasma realului, o imagine subtilă a disimulării eului, a schimbării trecătoare, după care se întoarce resemnat, cu privirea înapoi, către divinitate: „Doamne, umbra mea îţi este / mai credincioasă decât mine / Îţi mulţumesc pentru / această Lumină / fără de care umbra n-ar fi”.

Revenirea la esenţe constituie partea a doua a volumului: „Dragă prietene, trimite-mi / te rog, răbdare…la tine a nins / la mine abia a încărunţit ploaia / ..colinda m-ajunge din urmă / …vin colindătorii / …ce minune / e vestea că Iisus s-a născut”.

Nostalgia edenică a copilăriei cu ninsorile-i de-a pururi – cât cerul, cât lumea, când îşi scria pe un nor „o poezie şi-un nume de fecioară” îl iluminează cu „alba lumină cea dintâi”, deschizându-i ferestrele inimii, îmbolnăvindu-l „de nemurire”.

(„Cu tenişii pe şina de cale ferată / fluieram stângaci – de ce naiba oare / nu-mi mai pot ţine acum echilibrul / pe şina de cale ferată”). Îl încearcă, uneori, şi singurătatea („arlechinul a rămas singur”, „n-am nicio poză cu mama”) şi durerile neîmplinirilor, melancolizându-l: „aveam toate premisele /unui volum de versuri în italiană / despre voluptatea mediteraneană /şi dorul de prima casă”, când soarta l-a trimis în detenţie. („Când eram la Roma…mă visam în fiecare noapte / acasă”), iar „acum stau înapoia / faetonului lui Moş Crăciun”, pentru că  „a nins apoi / a nins vreo trei ani” cu fulgii uitării ce l-au despărţit şi de femeia iubită: „…să fi fost oare iubire?” „Literele acestea aici sunt / braţele mele întinse” ca o rugă.

Timpul său, un „ceas vechi cu un telescop rupt” încă merge, simulând trista bucurie a Anului Nou, întrebându-l despre urările ce le-ar face navetista Moarte, care lucrează în trei schimburi. Când timpul se opreşte, totul devine fix, static „în acelaşi punct în care / l-ai lăsat plecând / să-ţi fugăreşti copilăria / ..doar tu nu mai eşti acelaşi”. Doar amintirile prietenilor duşi din lumea noastră din „generaţia care-şi făcea poezie în venă / veşnic în foame de poezie absolută”, care „îmi aruncă de sus /câte-o piatră să pavez / drumul spre ei” îl determină la o acţiune similară „adun în sân, / una câte una, / pietre pe care / le voi arunca la rându-mi”. Apoi, încearcă un exerciţiu de resuscitare pe căi iniţiatice, pentru a-şi „măsura răbdarea”, exerciţiu al îndărătniciei „perfecţiunii într-o trecere masochistă” conştientizându-i suferinţele, dar şi faptul că: „viaţa cere iubire, bucurie, speranţă / viaţa cere viaţă”.

Într-o astfel de dilemă, întrebarea „Ce este de făcut”, apare sine die: „Între două rele / între două speranţe / între ieri şi mâine / cum să alegi” ca să nu regreţi că le-ai plătit cu acelaşi preţ? „Sau să-mi văd de treabă / ca viaţa să mă treacă / prin tot ce ar mai fi de făcut?”, mai ales că Valeriu Barbu va împlini o vârstă egală „cu lungimea pantofilor” iar după aceea „cum voi păşi printre pietrele / încărcate cu atâta memorie?”. Cu înaintarea în vârstă, „m-am trezit cu prea multe / furtuni de idei şi…/ nu mai aveam cuvinte /…şi pentru prima oară / am plâns o poezie”.

Poet liric prin excelenţă, trăindu-şi până la incandescenţă ideile generoase, cu acest volum, un feed-back între umbră-lumină-umbră, Valeriu Barbu îşi pregăteşte evadarea din umbra metafizică (cât şi din cea cenuşie a detenţiei), chiar dacă spiritul său „ignifug” s-a eliberat prin scris, „driblând” gratiile convenţionale ale societăţii.  Valeriu Barbu a ieşit de mult în afara coordonatelor sale (ca şi Nicolae Steinhart), fiind liber în oricare dintre Siberiile lumii, mai liber decât mulţi semeni aflaţi în afara închisorilor.

Valeriu Cuşner

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s