„Încotro-ul” omenirii (de Valeriu Cuşner)

Valeriu Barbu ne surprinde, din nou, cu cealaltă latură a talentului său polivalent, cu o nouă piesă de teatru „Cuşca”, după ce în anul 2009 debutase cu prima sa dramă, la aceeaşi editură, „Nelinişti metafizice” din Constanţa.

Ca în majoritatea poemelor sale, autorul şi-a extins neliniştea („Dasein-ul” lui Heidegger), provocată de marile probleme ale umanităţii, şi în dramaturgie.

În piesa de debut, intitulată „Trinitatea minoră a lui Adam al doilea”, într-o atmosferă hamletiană cu un singur actor pe scenă, (cel de-al doilea Adam – ca prim descendent al cuplului adamic), Valeriu Barbu îi atribuise acestuia rolul unui androgin mediator, pentru a întreţine un halucinant dialog filozofic cu ego-urile sale transcendente (cele două semi-entităţi: feminină şi masculină ).

În piesa de faţă, o tulburătoare dramă de idei (tot într-un act, dar cu patru scene), intitulată „Cuşca”, în virtutea aceleaşi hermeneutici ca în piesa de debut, autorul îşi continuă demersul filozofico-simbolistic. Forţa dramei constă atât în imaginaţie, în dialogurile protagoniştilor şi, mai ales, în modul în care a reuşit să-şi extindă drama personală asupra structurilor omenirii, aflată (ca şi el) la răscruce de drumuri, în căutarea unei soluţii de supravieţuire.

Este surprinzător faptul că, în condiţiile precare ale detenţiei, Valeriu Barbu probează o bună tehnică a textualităţii teatrale, acea relaţie autor-scenă-sală, reuşind să-şi transfere şi în această piesă, tensiunea şi emoţiile, conform cerinţelor evoluţiei artei teatrale moderne (vezi Jerzy Grotovski, Peter Brook şi Julien Beck).

Într-un decor simbolic, sugerând interiorul unei cetăţi, se confruntă şase personaje: un rege bătrân şi terminat, un tânăr cerşetor oportunist, linguşitor şi plin de iluzii, o „măturătoare” secretoasă şi fandosită cu intenţii globalizatoare, un damnat „Miercuri” (personajul principal), ce tocmai iese din detenţie – derutat şi chinuit de căutarea altui rost în viaţă şi două sibilice fecioare („Speranţa-dintâi” şi sora ei, „Speranţa-de-pe urmă”). „Miercuri” poartă mereu, din cap până în talie, o cuşcă metalică zăbrelită, declarând că numele său se trage de la ziua de mijloc a săptămânilor (sugerând omul de rând, din clasa de mijloc a societăţii).

Fiecare este costumat şi se comportă conform rolului stabilit în distribuţia simbolistică a scenariului în care, din ceruri (ca o ultimă soluţie), atârnă o groasă frânghie, amplasată central şi foarte aproape de bordura scenei.

Tronul regelui este îngrădit de lucruri greu accesibile celorlalţi: o pâine, o lingură, o carte, o lumânare şi un porumbel alb – toate închise în cuşti cubice de diferite mărimi. În faţa acestor cuşti sunt îngrămădite zece baloane transparente

(ca de săpun), pe care sunt inscripţionate marile promisiuni ca: Serviciu, Familie, Prieteni, Concediu, Anturaj, Avansare, Respect, Stimă, Avere şi Lux.

Pe peretele din dreapta scenei, împânzit de sârmă ghimpată, se află poarta unei închisori din care (chiar din prima scenă – intitulată „Dubiul”), iese, derutat,  Miercuri,  întrebând imediat: „unde este Încotroul?” Acest Încotro se va repeta, ca un laitmotiv, pe parcursul întregii drame, sugerând echivalentul întrebării fundamentale a omenirii: „Spre ce ne îndreptăm?”.

Toate personajele (exceptând „Speranţa-de-pe-urmă”) sunt marcate de o derută endemică, de debusolare, nelinişte, nesiguranţă şi de refuzul adaptării la tendinţele noi de globalizare. Dialogurile sunt simple, deseori naive, cu o topică folclorică, frizând uneori absurdul. Întocmai ca în celebra dramă „Aşteptându-l pe Godot” a lui Samuel Becket, lucrurile nu sunt spuse pe nume, ideile şi dezbaterile sunt fracturate, nu se găsesc răspunsuri la nedumeririle protagoniştilor.

Dezbaterile purtate pe întregul parcurs al dramei stau sub umbra ameninţării invaziei „melcilor”, sugerând lentoarea schimbărilor „în roşu” (apoi în portocaliu) pe care aceştia ar dori să le implementeze în cetatea lor, împotriva căruia regele se opune mereu. Cerşetorul, intrigant şi provocator, mereu cu mâna întinsă, este adeptul oricărei schimbări, sperând că îi va pica ceva. Măturătoarea îi tentează pe toţi cu numeroase promisiuni spre un standardizant Imperiu Mondial (de fapt, rostul ei, de Cal Troian în cetate, constă în a-i „mătura” de moravurile absurde, de vechile legi, de lipsa de performanţe şi de ineficienţă ).

Miercuri, tânărul derutat de „Încotro-ul” său, constată că „dintr-un puţ a căzut într-un lac”, pentru că nu are senzaţia libertăţii mult aşteptate. De abia eliberat din banala închisoare, simte umbra  „gardienilor” unui megapenitenciar planetar, în care cuvântul de ordine ar fi: „Supune-te!”

Dar, sub impulsul elanului vital (vezi H. Bergson), însufleţit şi de „Speranţa-dintâi”, ce îi tot dă târcoale dansând, doreşte să renască precum Pasărea Phoenix.

Rotaţia participativă a personajelor la dezbateri, cu frânturi de idei difuze în căutarea unei „Cetăţi ideale”, ca în „Republica” lui Platon, parodiază posibila soluţie metafizică a binelui suprem pentru omenire (propusă de măturătoare), precum în „Etica nicomahică” a lui Aristotel, în care ar domina supunerea şi rolul politico-social asupra indivizilor, îngrădindu-le libertatea.

Emoţiile ce leagă protagoniştii cu spectatorii prin mişcarea scenică, muzică şi lumină au ceva din “Mahabharata” lui Peter Brook.

Întreaga piesă se constituie într-o dramă de idei, derulată în interiorul cetăţii din care lipsesc marii „Vinovaţi” ai lumii care ar putea fi „Speculanţii”, cei ce n-au produs, şi nu vor produce nimic, dar ştiu să învârtească Terra spre beneficiul lor.

Cele două Speranţe şi regele deţin roluri secundare, cu apariţii alegorice.

Marii protagonişti ai dramei sunt ceilalţi trei, antrenaţi în replici furtunoase, defulându-şi convingerile şi intenţiile, în acelaşi timp conturându-şi portretul moral şi psihic, deşi niciunul nu prezintă garanţia unui individ onorabil.

Cerşetorul – dispus să ia mereu totul peste picior, pentru a trimite drama lui Miercuri în derizoriu: „Toţi suntem cerşetori – sunt Pui de Dumnezeu”, „Viziunea mea este o Umanitate întreagă cerşind”,  „Eu n-am făcut niciodată Nimic. De ce să mă închidă?”, „Libertatea? Cerşeşte-o,…e o meserie întotdeauna de viitor.”

Măturătoarea – măturând  tot ce s-a agonisit de secole: „Poţi fi liber cu adevărat doar atunci când ai Viziune”,  „Dacă te învăţ să deschizi libertăţile din tine, poţi ajunge un om foarte rău”,  „Trebuie să deprinzi supunerea lucrurilor!”, „Egalitate sau…inegalitate…iată dilema civilizaţiilor”, „Să facem o singură ţară, o singură religie, o singură armată …drept jandarm planetar”. „Veniţi în Mega-Speculaţia, imperiul binelui, la supunere”.

Miercuri (stigmatizat şi justiţiar ad-hoc) – vede gratii peste tot:  „M-am născut cu gratii”, „Umbra mea de ce are stigmatul închisorii?”,  „Învaţă-mă cum să deschid cuştile!”,  „De m-aş crede egal absolut tuturor, aş merita aceeaşi cinste ca Omul Iisus sau ca Hitler… egal cu Platon şi cu Einstein, cu masa de rataţi, egal cu psihopaţii lumii, cu pierde-vară sau debilii”.  „Speculanţii conduc imperii, fac politică…şi judecătorii sunt speculanţi”. „Se fură fiindcă nu se poate avea altfel”,  „Civilizaţia nu este doar limbajul, nu arta, nu morala…, ci împărţirea pâinii”, „Clasa speculanţilor deţine mai mult decât i-ar trebui planetei… este în stare să vândă pâinea la extratereştri…numai să nu o împartă lumii”. „Întreaga lume e un penitenciar”,  „Doar speculanţilor le trebuie arme”. Către măturătoare: „Nu vreau. Vor fi tot două clase; făcătorii de pâine şi împărţitorii de pâine”, „Nu producerea pâinii e taina, ci împărţitul ei”,  „E liber cel ce nu atârnă de lucruri”.

Pe parcursul dramei se moare de mai multe ori. Prima care moare este Speranţa-dintâi, la sfârşitul primei scene, mărturisind disperată: „Mi-e frică tare de Lege”, ca să revină apoi, în scena a doua şi în cea de-a treia.  Speranţa-de-pe-urmă moare în finalul scenei a doua: „Ce rost mai am în astfel de lume?”, final în care toate personajele se adună în jurul frânghiei, privind împreună spre cer.

În scena a treia, Miercuri are un vis în care ar fi devenit regele Marte (zeul războiului), că ar fi desfiinţat închisorile, dar că nu s-a putut elibera de stigmatul „cuşcă” şi, mai ales, că nu poate împărţi pâine oamenilor, pentru că vistieria este goală, poporul nu s-a trezit, iar el nu are „Viziune”, şi că fandosita măturătoare s-a deconspirat (ca fiind comisar al FMI – Fondul de Manipulare Imperial), dar că el n-a acceptat nici supunerea, nici a fi manipulat prin minciuni.

În ultima scenă, simţindu-şi sfârşitul, bătrânul rege apelează la toţi supuşii să pregătească cetatea cu fastul necesar acestui eveniment, în timp ce măturătoarea îl ispiteşte pe Miercuri să nu se lepede de „lucrurile deja supuse, stăpânite” şi să fure tot ce-i pică în cale. Cu ultimele-i cuvinte, bătrânul rege îi dăruieşte coroana lui Miercuri, pe care îl consideră cel mai vrednic de a o purta: „Te-am pedepsit, iar tu…ai aplecat grumazul, Te-am izgonit şi n-ai plecat, nu te-ai lăsat purtat de ispita bunăstării la Imperiu …Îţi cer un singur lucru: fii legea, tu…”

Acest transfer de putere este marcat apoteotic de mesajul emoţionant al Speranţei-de-pe-urmă, care moare în timp ce Miercuri – noul rege –  preia ştafeta ultimelor sale cuvinte şi, lepădându-şi cuşca, realizează visurile amândurora: cel al Speranţei-de-pe-urmă de a-şi fi împlinit destinul şi, mai ales, al său, care numai prin moarte s-a eliberat de stigmatul nedrept de a fi dispreţuit de lumea căreia i-a dorit binele suprem „Eliberaţi-vă de cuştile…din voi…fiţi…buni…ca astfel să fiţi vii…nu potrivirea sau supunerea lucrurilor să căutaţi, ci împăcarea chibzuită a lor, a feţelor lucrurilor…nobleţea adevărată o au doar făcătorii de pâine şi toţi cei care creează…fără a cere răsplată. Doar speculanţii cer însutită răsplată, doar ei îşi strigă neavuta nobleţe, pretinzând-o…”

Întreaga butaforie, luminile, culorile şi muzica sunt adaptate fiecărei scene, modulând discret esenţa dialogurilor şi disputelor dintre protagonişti. Spectacolul lasă impresia unei lumi virtuale, o lume cenuşie a umbrelor ce definesc ideile şi dorinţele care plutesc în aer.  Frânghia devine un axis-mundi, ascensiunea spre transcendent şi ultima soluţie de evadare spre o altă lume.

Singurul personaj care se schimbă în bine, personajul principal, Miercuri, suferă un proces purificator. Ceilalţi îl părăsesc, realizând, în final, inutilitatea lor.

Mesajul final al acestei superbe drame clamează principiul platonian al ideii de bine, pentru care lumea ar fi fost destinată, şi că suferinţa unui singur om poate constitui imboldul unei mişcări globale pentru a o desăvârşi.

Valeriu Cuşner

One thought on “„Încotro-ul” omenirii (de Valeriu Cuşner)

  1. Interesant postul tau. Zilele urmatoare o sa parcurg mai multe posturi.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s